Gyuri Ilinca este co-fondator al Şcolii de Poetică Fotografică din Bucureşti, unde predă cursul de tehnică fotografică şi poetica imaginii statice. În acelaşi timp, el este şi conferenţiar universitar, profesor de cristalografie şi mineralogie la Facultatea de Geologie şi Geofizică din cadrul Universităţii din Bucureşti. Dacă vă întrebaţi care este legătura dintre aceste două domenii, mineralogie şi fotografie, răspunsul îl veţi afla în rândurile de mai jos. Acest interviu a fost realizat cu ocazia Atelierului de Fotografie cu Francisc Mraz organizat la SinPRO (24-26 mai 2013). Fotografii din timpul Atelierului puteţi vedea pe pagina noastră de Facebook.
Când aţi început să faceţi fotografie?
Gyuri Ilinca: Foarte devreme. Cred că sunt mai bine de 40 de ani de atunci. Asta se întâmpla înainte de 1989, când nu aveai niciun fel de reper. Cel mai important grup era, pe lângă câteva cluburi foto locale, Asociaţia Artiştilor Fotografi şi, cu toate acestea, vizitând puţin şi luând notă de activitatea lor, am simţit că este ceva care nu îmi convine şi că adesea lucrurile aveau trăsăturile unui exerciţiu sportiv. Se măsura performanţa într-un anume fel. De exemplu: numărul de participări la expoziţii internaţionale. Subiectele erau destul de convenţionale, ca nişte şabloane fotografice, dacă pot să le numesc aşa. Şi nu, nu m-a atras. Dar asta a însemnat că am şi rămas într-o fază destul de singuratică şi destul de dezorientată. Nu mi-a fost foarte clar cum trebuie să procedez. Abia mai târziu, după ’89 şi după o perioadă de renunţare la fotografie, m-am reapucat. Şi cred că asta s-a întâmplat odată cu evoluţia tehnologiei digitale. La un moment dat, eram depăşit de dificultăţile tehnicii pe film, developării şi laboratorului optico-chimic, unde performanţa era foarte greu de obţinut. Când a apărut primul aparat digital care putea emite pretenţii de calitate la nivelul filmului, cel puţin, am reînceput. Dar, din nou, în aceeaşi stare de totală dezorientare, neştiinţă în acest domeniu. A fost o perioadă în care am coagulat împreună cu alţi oameni în jurul anumitor grupuri de internet. A fost aşa, ca o reluare a poftei de a fotografia. Am câştigat şi nişte concursuri, dar a fost salutar acest gust amar pe care mi l-au lăsat premiile, pentru că mi-am dat seama că nu fotografiez pentru mine, că nu sunt eu acolo, că sunt subjugat unui gust public, că fac fotografii care să placă în primul rând altora, uitând de mine. Am simţit că acest lucru trebuie stopat, ceea ce s-a şi întâmplat în anul 2006, când l-am cunoscut pe Francisc Mraz Ferko. A fost momentul în care totul s-a schimbat. M-am dus la el cu un anumit palmares, adăugându-i că nu ştiu absolut nimic, că nu ştiu să fotografiez şi că, după 30 şi ceva de ani, sunt un ageamiu.
Aţi fost student al Şcolii de Poetică Fotografică?
G. I.: Am fost student în prima generaţie, în promoţia pilot. S-au încercat puţin forţele pentru a se vedea ce se poate face cu acest grup (prima promoţie a Şcolii de Poetică Fotografică). S-a întâmplat în perioada în care Francisc încă era profesor la Universitatea MEDIA-PRO şi făcea dublu exerciţiu, de predare la catedră şi de predare pentru un grup mai puţin polarizat din punct de vedere al vocaţiei către fotografie. Era acea univesitate de media, în care studenţii urmau să îmbrăţişeze această meserie, condiţiile de dialog erau altele. În momentul în care am ieşit în lume cu acest mesaj sau cu această doctrină a Şcolii de Poetică Fotografică, lucrurile s-au cam schimbat. Dintr-odată au fost nivele mult mai diferite de interes şi cursul pilot a fost o experienţă interesantă. Din anul următor am înfiinţat şcoala.
Cum vedeţi Şcoala de Poetică Fotografică peste 5 ani de acum?
G. I.: Nu avem o viziune de viitor. Noi sperăm să se întâmple şi în continuare, să se petreacă acelaşi interes al unui grup relativ restrâns. Spun asta pentru a nu se interpreta că vom înfiinţa o filială în fiecare mare oraş al ţării sau că va deveni un fenomen de masă. Eu cred că noi vom păstra aceeaşi proporţie dintre publicul de la Ateneu şi cel de la concertul unei vedete. La Lady Gaga au fost 40.000 de oameni şi la pianistul Lugansky, care este unul dintre geniile în viaţă ale acestui instrument, au fost 80 de oameni. Noi credem că vom rămâne în aceste grupuri mai restrânse, pentru că ceea ce facem noi nu este deloc simplu. Nefiind simplu, noi zicem că este mai interesant decât dacă ar fi simplu şi accesibil tuturor. E o zonă în care nu că nu ar avea acces toţi, pentru că eu cred că toată lumea are acces aici, dar, pur şi simplu, sunt anumite vicisitudini ale constituţiei noastre de zi cu zi, care ne împiedică să fim foarte atenţi la lucruri mai complexe. Ne hrănesc rezultatele şi entuziasmul celor care ne vin în şcoală şi care, în mare parte, rămân acolo, formând un grup, o comunitate activă foarte închegată, fără niciun fel de grupuleţe, tendinţe, concurenţe neloiale. Merită să avem această răsplată venită din bucuria altor oameni care se schimbă şi îşi schimbă atitudinea faţă de fotografie, faţă de artă în general. Chiar dacă nu vor avea posibilitatea întotdeauna să exerseze la o scară profesionistă acest meşteşug, devin privitori de fotografie mult mai avizaţi şi au un discernământ mult mai bun în faţa acestei inundaţii de informaţii. Se spune că, din punct de vedere artistic, noi suntem în perioada postmodernă, asta însemnând că suntem într-o stare în care nu mai există niciun fel de fir conducător. Alte perioade au avut câte un astfel de fir, dar noi suntem după ultima perioadă în care au existat oarecare idei, tendinţe sau teze despre ce trebuie să se întâmple. Trăim într-o perioadă eclectică, marcată de o puternică criză axiologică. Noi nu mai ştim ce este bun şi ce este rău. Nu mai ştim ce este valoros şi ce nu. Cu puţin împins de umăr, chiar şi un lucru derizoriu poate fi adus astăzi prin nişte simple vorbe sau printr-o manipulare la stadiul de artă bună. Nu e chiar aşa…
Ce presupune predarea cursului de tehnică fotografică şi poetica imaginii statice?
G. I.: Pentru că şcoala se ocupă de numărarea mijloacelor de expresie care stau în mâna unui fotograf şi care trebuie puse în aplicare, evident că trebuie să existe şi nişte reguli pentru acest lucru. Cursul de tehnică fotografică acoperă foarte multe aspecte şi avem unul dintre cele mai complete programe din acest punct de vedere. Trecem prin absolut orice. Dar subjugăm întotdeauna aceste idei tehnice mijlocului de expresie. Dacă la cursul de estetică a lui Fracisc Mraz se vorbeşte despre anumite modalităţi de a accentua diverse expresii într-o fotografie, cursul de tehnică urmează să examineze modul concret în care se face acest lucru. Francisc spune că este o “poetică a tehnicii”. E drăguţ că spune acest lucru, dar într-adevăr nu este un curs de tehnică sec, în care să intrăm în detaliile tehnice necreative şi care nu au nimic de a face cu arta fotografică. Noi filtrăm. Această filtrare duce până la urmă şi la o simplificare a tehnicii, pentru că nu cultivăm tehnica fotografică extrem de sofisticată. Primul lucru pe care îl spunem este că fotografierea în primă fază se face cu ochiul uman şi se bazează pe observaţia noastră. Fotografia, odată ce s-au cules primele impresii, trebuie să se situeze la modul de a vedea al ochiului. Din acest punct de vedere nu suntem adepţii acestor tehnici de captare cu grandangular, ultraobiective etc.
În acelaşi timp, sunteţi Şeful Catedrei de Mineralogie din cadrul Universităţii din Bucureşti. Există un punct comun între acest domeniu şi arta fotografică?
G. I.: Aceasta este prima mea faţetă şi vocaţia mea principală. Predau două discipline, care fac parte dintr-un tablou foarte complex al geoştiinţelor, şi cercetez în cadrul acestora. Culmea, deşi e vorba de un teritoriu atât de complex din punct de vedere teoretic şi aplicativ, este în acelaşi timp şi domeniul cel mai ignorat de oameni, în general. Geologia înseamnă foarte multe lucruri, putem să vorbim de o diversitate neegalată de vreo altă meserie. Noi vorbim despre minerale, cristale, roci, vulcani, dinozauri, alunecări de teren, cutremure, plus toate celelalte lucruri aplicative: cărbuni, gaze, minereuri, petrol. Gustăm şi din privilegiul că, totuşi, aşa anonimi cum suntem, ne situăm undeva la baza constituirii infrastructurii civilizaţiei noastre. Dacă vă uitaţi în jur, nimic din ce e făcut de om nu evită stadiul de resursă geologică. Nici măcar hainele pe care le purtăm, care sunt vopsite, iar pigmenţii sunt de cele mai multe ori de natură minerală sau organică, dar rezultaţi prin procesarea unor hidrocarburi sau alte materiale prime de această factură. Tocmai această diversitate colosală, această educaţie, acest continuu exerciţiu al musculaturii intelectuale pe care îl facem în geologie, ne îndeamnă să fim curioşi de absolut orice fel de lucru, să dezvoltăm simţul de observaţie dincolo de limitele obişnuite. Ce poate să însemne asta din punct de vedere al fotografiei: pe de o parte, efortul de a-ţi împacheta cele mai subtile lucruri pe care le simţi, de a le transporta cu tine şi de a le arăta şi altora, şi, pe de altă parte, o cunoaştere mai bună a ta, în tot acest exerciţiu. De aici se trag şi atitudinea mea şi a întregii şcoli faţă de fotografie: trebuie să precizăm că pe noi nu ne interesează decât ceea ce se simte. Nu ne interesează decât atmosferele şi, în general, lucrurile care pot fi caracterizate adjectival. Aşadar, de la fotografie şi de la această abordare s-ar putea interpreta că negăm. Nu, nu negăm, ci nu ne interesează. Nu luăm în considerare fotojurnalismul, copierea neinterpretată a naturii, peisajele de tot felul, oricât de spectaculoase ar fi. Noi nu considerăm nicio clipă că am fi autorii acelor lucruri. Noi trebuie să fim mai prezenţi în această poveste. Nu pot să fotografiez un asfinţit de soare şi să mă semnez pe el. Nu este câtuşi de puţin opera mea. Şi mă gândesc că, dacă încă 20 de fotografi ar fi exact în acelaşi loc, ar face, mai mult sau mai puţin, acelaşi lucru ca şi mine. Şi atunci nu mai am niciun fel de sentiment ca eu sunt autorul. De aceea, la şcoală ne fixăm pe elemente şi pe atmosfere. De aici pornesc o serie de alte explicaţii, pentru că brusc devenim interesaţi şi de alte lucruri, în alte forme de artă. De literatura pe care o discutăm în cadrul orelor de meşterat, de capodoperele muzicale, mai ales cele din zona clasică sau modernă. Modernismul înseamnă, cel mult, jumătatea secolului XX. Pictura e o altă lecţie foarte bună, deoarece practicăm o artă vizuală bidimensională şi avem multe învăţăminte de tras de acolo.
Ce i-aţi sfătui pe tinerii fotografi?
G. I.: Depinde de intenţiile fiecăruia, pentru că sunt plăceri diferite în fotografie. Poate fi plăcerea de a fotografia păsări, peisaje sau de a împărţi lumea într-un fel care mie mi se pare destul de dizgraţios. Adică a împărţi lumea prin fotografie, în cateva genuri: peisaj, portret, macro, glamour ş.a.m.d. Lumea noastră este mult mai complexă decât atât! Dar, luând în considerare intenţiile fiecăruia, eu i-aş sfătui să încerce să se cunoască şi să descopere acest potenţial enorm de emoţii care merită să fie scoase la iveală, deoarece înseamnă, până la urmă, bucurie. Aş sugera să se gândească în orice moment că a fi fotograf înseamnă şi a profita puţin de moştenirea artistică, estetică pe care o avem în această perioadă istorică. Să priveasca puţin înapoi către clasici, către moderni sau moderni care au devenit deja clasici. Fotografia de expresie este cea mai adevărată pentru că se adresează emoţiilor proprii. Fotojurnalismul poate conţine şi neadevăruri foarte grave, uşor de produs. Dar când vorbim despre propriile emoţii şi de ceea ce simţim într-o oarecare singurătate, atunci nu mai încape niciun fel de nesinceritate. Deci, această sinceritate şi această cunoaştere de sine aş recomanda-o oricui, precum şi o incursiune continuă şi evitarea oricărei stări de suficienţă şi mulţumire. Trebuie să lupte cu timpul, să considere mereu că mai au câte ceva de învăţat. Privind la clasici, să se situeze către oameni mai buni decât ei, din anumite puncte de vedere, pentru că asta este cea mai avantajoasă postură. Trebuie să se considere juniori/tinere speranţe toată viaţa, chiar şi la 80 de ani….