fbpx

Primul aparat foto al Ancăi Cernoschi a fost un compact. Astăzi preferă fotografia pe film şi crede că produsul final ar trebui să fie printul, nu neapărat ceea ce găsim pe internet. Momentan lucrează la un proiect, despre care veţi afla detalii în rândurile de mai jos.

Când te-ai apucat de fotografie?

Anca Cernoschi: În anul 2007, mai serios. Am început cu un compact. Toata lumea începe cu un compact. Dar, când am dat de film, de developare, atunci m-a prins mai mult şi am ştiut că asta vreau să fac deocamdată. Dar nu am început cu floricele şi albinuţe, pentru că aveam deja câţiva ani de Arte în spate şi ştiam cam ce nu-mi oferea tehnica tradiţională, clasică (pictură, desen şi alte cele). Am urmat două facultăţi. Una a fost Facultatea de Arte decorative. Până atunci urmasem Informatica, de fapt, dar voiam să fac altceva. Când am ajuns la Arte, desenam numai chestii matematice. Mi-a trecut repede. A fost frumos, pentru că pe atunci încă se făceau patru ani de studii şi chiar aveai timp să înveţi. Făceam pictură, sculptură, imprimeu etc. Am învăţat o gramadă de tehnici. Sper să apuc să le şi aplic cândva. Am făcut la Casa Studenţilor din Timişoara un curs de trei luni de tehnică fotografică. Apoi am rămas în clubul de la Casa Studenţilor, până acum doi ani. Am tot avut acolo expoziţii şi evenimente. Mi-a prins foarte bine, mai ales pentru că aveam suportul celorlalţi. Aveam cu cine discuta, cu cine să compar sau să dezbat. Mi se pare important ca la început să ai puţină susţinere, până îţi găseşti direcţia. Am studiat foarte mult Bill Brandt. El m-a marcat şi suprarealiştii, în general. Tind puţin spre direcţia aceasta şi încerc să găsesc, prin tehnică, cum să ajung la rezultatul dorit. Nu sunt fanul fotografiei pure, decât atunci când e vorba de fotografie de stradă, reportaj, unde chiar nu e cazul să se intervină. Dar, fiind vorba despre un obiect de artă, mă gandesc că se poate interveni oricum, pentru a obţine rezultatul dorit. Produsul finit la care trebuie să se ajungă e printul, nu ceea ce vedem pe internet. Dar discuţiile pe acest subiect sunt infinte..

De ce fotografie nud?

A. C.: Asta am făcut de la început. Înainte vedeam nudul la fel cum mulţi cred că îl văd, adică poze cu fete frumoase, în genul budoar, şi nu mă atrăgea. Dar, imediat după ce am început cursul de tehnică fotografică, am participat la o prezentare a lui Răzvan Voiculescu la Facultatea de Arte. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că se poate şi altfel şi am fost interesată să aflu dacă există mai mult. Aşa am evoluat în direcţia aceasta, a nudului ca obiect, mai degrabă, decât ca persoană. Îmi dă o libertate mult mai mare decât în celelalte tipuri de fotografie, nu mă limiteaza în niciun fel. La portret se pot face nişte lucruri, dar corpul are o anumită expresivitate şi poate fi transformat în atâtea feluri, încât nu mă limitează.

Probabil că ştii asta deja, dar de multe ori nudului artistic este confundat cu fotografia erotică sau chiar pornografia. Cei din ţările nordice ale Europei, de exemplu, au o viziune diferită asupra acestor aspecte.

A. C.: Aşa e. Şi, referitor la nordici, un fotograf care-mi place foarte mult e Arno Rafael Minkkinen. Am observat şi eu asta, fiind acolo între ei şi studiindu-i, că au legătura aceasta incredibilă cu natura. Spre acest gen tind şi eu, deocamdată. E destul de greu, pentru că, într-adevăr, în acest moment, şi la noi se consideră nud artistic cel care e legat de natură sau care se confundă în contrast. Dacă vezi un nud într-un alt context, deja este considerat erotic şi poate că nu asta a fost intenţia autorului.

Cum îţi alegi modelele? Cauţi un anumit tipar?

A. C.: Modelele se găsesc foarte greu, de obieci. Mai ales în ultima perioadă. Le aleg în funcţie de ceea ce vreau să fac. Nu am nicio limită la ceea ce înseamnă portretul persoanei respective. Dar modelele, deşi spun că nu au complexe, că pot face asta, când ne apucăm de treabă, se schimbă radical. Sau spun că sunt mulţumite de imaginea lor, dar când se văd în fotografii nu mai sunt. Prefer să evit discuţiile de genul acesta şi de obicei lucrez cu prietene sau modele care mi-au devenit prietene între timp, care nu mai pozează pentru alţii, dar mai fac asta pentru mine, cu diverse compromisuri (nu vor să li se vadă faţa, de exmplu.). Dacă am un proiect anume, le explic cam ce aş vrea sa fac, cum ar trebuie sa arate, le trimit nişte imagini asemănătoare, să îşi facă o idee, şi dacă sunt de acord, facem. Dacă nu, nu facem, pentru că numai ne pierdem vremea şi ne încurcăm una pe cealaltă.

Ce echipament foloseşti?

A. C.: Folosesc minimul necesar. Nu colecţionez. Nu mă pasionează. Eu îl văd ca pe un instrument, care doar îmi oferă ceea ce am eu nevoie, şi asta e tot ce caut. Dar îmi plac câteva aparate, mai speciale, de colecţie, dar nu prea le folosesc, fiindcă e destul de greu. Echipamentul meu conţine de la digital, pe care îl folosesc pentru mine, doar de back-up, în cazul în care se întâmplă ceva cu filmele, până la aparat pe film lat. Încerc să mai fac rost de nişte obiective, să mai experimentez. Dar cele de bază rămân 50mm, 18mm şi cam atât. Mă gândesc şi la ceva obiectiv foarte wide acum, dar nu fisheye. Folosesc şi un aparat foto mirrorless Nikon 1, pentru că e extrem de comod de folosit şi calitatea oferită e foarte bună. Nu fac pasiuni pentru aparate. Atâta timp cât ceea ce am deja îmi oferă ce am nevoie, e totul în regulă. E interesant că la început, când aveam numai aparat foto compact, parcă eram mult mai creativă, pentru că eram nevoită să improvizez, să mă adaptez.

Cât de greu este să găseşti aparate pe film şi accesorii în zilele noastre?

A. C.: Destul de greu. La noi nu prea se mai aduc. Se mai găsesc, dar nu ştiu pentru câtă vreme. Văd că dau faliment majoritatea celor care produc film.

Pregăteşti acum un proiect nou?

A. C.: Da. Din punct de vedere al tehnicii, vreau să experimentez acum, cât mai mai mult posibil. Ideile sunt, conceptele sunt aproape definite, a mai rămas doar din punct de vedere tehnic să găsesc soluţii. Probabil că voi fi nevoită să lucrez pe print, în laborator. Influenţa este din partea rusească de data aceasta, din anii ’80. Ei foloseau mult tehnicile acestea în laborator. Am avut un workshop de fotografie nud în anii trecuţi, dar nu mi-a prea plăcut ce s-a întâmplat la partea practică, aşa că am renunţat.  La următorul workshop voi ţine doar partea teoretică. Momentan lucrez la un workshop de estetică a imaginii: despre cum se face un proiect, cum se lucrează la un concept, cum adaptezi tehnica etc. Exemple vor fi, probabil, tot din fotografia nud mai degrabă, pentru că, aşa cum spuneam şi mai devreme, poţi face foarte multe lucruri cu corpul uman, nu te limitează. Cred că îl voi finaliza în această vară. Stuctura este deja definită, mai trebuie să lucrez doar la detalii. Cine e interesat să facă mai mult decât să se joace cu aparatul setat pe modul Auto, va putea veni liniştit la acest workshop. Eu am învăţat enorm din el, numai pregătindu-l.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care consideri că ar fi bine să le ştie cei care pornesc pe drumul fotografiei?

A. C.: Probabil că nu o să placă asta, dar cred că cel mai bine e să inceapă cu  fotografia pe film. Să nu se arunce la mii de cadre pe digital, pentru că se pierd. Nu vor mai şti ce vor, nu vor mai avea timp să gândească fiecare cadru. Chiar şi pe digital, propun un exerciţiu: să îşi impună un număr de cadre şi să ştie exact ceea ce vor să obţină cu ele. Dar nici asta nu se poate face decât în urma unei documentări în prealabil. Dacă prima dată fac (fotografie) şi abia apoi încep să citească, nu au rezolvat nimic. Graba aceasta ar trebui evitată! Dăca iau lucrurile încet şi învaţă tehnica, atunci e în regulă. Prima dată se învaţă regulile. Apoi se încalcă.