Avem multe de învățat de la ei. Inclusiv cum să privim lucrurile altfel, să ne amintim de propria copilărie. Copiii nu se grăbesc, ei trăiesc… prin joacă, prin propria imaginație care, de foarte multe ori, bate orice film SF de la Hollywood.
Eu am avut o revelație când mă jucam cu fiul meu care încă nu știa să meargă în picioare ci se târa în patru labe. M-am pus lângă el și încercând să țin capul la nivelul lui, m-am trezit pe burtă. Ridicând privirea spre plafon am avut un șoc. Am redescoperit lumea piticilor. Totul arăta altfel și nou iar copilul se simțea foarte bine cu cineva de “înălțimea” lui. Pe atunci aveam un dSLR cu obiectiv clasic de kit pe el (18-55mm) și mult timp la dispoziție (fiindcă era weekend). Am scos cadre foarte interesante.
Am citit undeva că dacă din fotografii reușești să-ți dai seama ce înălțime are fotograful, acela nu este un fotograf bun. Eu nu sunt 100% de acord pentru că știu de mai mulți fotografi cunoscuți care făceau majoritatea încadrărilor din mers (stând în picioare), unul dintre ei fiind chiar fondatorul Magnum, Robert Capa.
Ideea este că de cele mai multe ori, cadrele excepționale pot fi realizate în spații mai puțin interesante, doar dacă îți schimbi un pic poziția și dispoziția.
