La scurtă vreme după ce am descoperit fotografia, mi-am dat seama că-mi place să fac fotografii de stradă. Portrete de stradă, mai exact. Încă de la început am apreciat şi am iubit foarte mult teleobiectivul meu Nikon 70-300mm VR şi nu m-a dezamăgit niciodată când a fost vorba de surprinderea momentului la distanţă. Focalizare rapidă, declanşare instantă, dof bun la 300mm, claritate. Pe scurt, tot ce-mi puteam dori de la un obiectiv destinat acestui gen de fotografie.
Obiectiv perfect pentru portretele de stradă şi acţiune, dar fotografiile mele, din cauza stilului meu fotografic, nu erau în atmosfera subiectului. De la distanţă puteam pătrunde în intimitatea unei persoane foarte uşor şi fără să mă observe. Dar când venea vorba de o fotografie care să-ţi dea senzaţia că eşti acolo, lângă subiect, teleobiectivul nu oferea aşa ceva.
Deşi nu eram adeptul fotografiei de stradă cu obiectiv fix sau wide, duminica trecută am decis că trebuie să încerc, să văd dacă îmi place sau nu. Am decis să fiu spontan şi să menţin regula “keep it simple”. Am pus un obiectiv wide pe aparat, 17-50mm f/2.8, am verificat bateria şi am plecat spre staţia de tramvai cu ea pe jumătate descărcată. Nu mai era timp de pierdut cu încărcarea bateriei şi alte elemente irelevante. Aveam nevoie doar de aparatul foto funcţional.
Am luat primul tramvai spre direcţia “indiferent unde mă duce” şi am început să imi intru în rol. Cât am aşteptat în staţie am făcut nişte teste de expunere şi mi-am setat aparatul la 1/2000s f/2.8 şi ISO 200. După ce am rezolvat problema expunerii, am trecut la capitolul “încadrare de la şold”. Tehnica asta presupune să ţii aparatul foto în mână, îndreptat spre subiect şi să declanşezi fără să te uiţi prin viewfinder. Mulţumit de încadrare şi de setările aparatului, l-am lăsat atârnând de gât şi am aşteptat tramvaiul.
Odată urcat în tramvai, prima fotografie a fost ca un foc de armă tras într-o linişte deplină. Nu ştiam dacă aparatul foto este gălăgios sau în tramvai este o linişte de mormânt, care făcea ca fiecare declanşare să se audă precum un ciocan într-o scândură. Am stat liniştit timp de trei staţii, pentru că mi se părea prea evident ceea ce făceam, ba chiar deranjant de zgomotos.
La capătul liniei am coborât şi am traversat strada, pentru a mă urca în alt tramvai care să mă ducă unde vrea muşchiul lui. Eram hotărât că până la capăt să nu controlez nimic, în afară de aparatul foto. Fără traseu prestabilit, o temă anume, un subiect special… doar ceea ce-mi ieşea în cale. În timp ce aşteptam celălalt tramvai, am observat nişte porumbei care tot zburau pe lângă mine. În timp ce-i urmăream plictisit, ştiind că nu au cu ce să mă surprindă, am observat umbra pe care o făceau când aterizau pe şosea.
În acest tramvai am dat de o linişte şi mai mare. Am făcut o singură declanşare din locul în care m-am aşezat, apoi am stat liniştit, bucurându-mă de drum.
În Piaţa 700 ( din Timişoara, desigur) m-am dat jos să fac puţină mişcare şi să văd ce-mi oferă din punct de vedere fotografic şi în ce situaţii mai pot folosi wide-ul.
<
În concluzie, fotografia de stradă făcută cu un obiectiv wide este mult mai interesantă şi provocatoare decât cea făcută cu teleobiectivul. Teleobiectivul te face să te simţi în siguranţă şi, totodată, neimplicat în ceea ce se întamplă.
Vă provoc să ieşiţi şi voi la fotografiat pe stradă, cu un singur obiectiv, şi să vedeţi ce aveţi de învăţat din acea experienţă. Vă asigur că va fi ceva interesant. Apropo, două obiective care vă pot ajuta să obţineţi rezultate asemănătoare cu cele din acest articol sunt Sigma 17-50mm f/2.8 sau Sigma 17-70mm f/2.8.