Onuţ Danciu este profesor al Şcolii de Artă din Timişoara, la catedra de Artă fotografică şi cinematografică. Spune că şi-a dorit actoria, dar că s-a îndrăgostit de fotografie. Susţine că fotograful este un cronicar al timpului său şi că “gaşca” de like-uri este foarte periculoasă, referindu-se la influenţa actuală a digitalului asupra fotografiei… Interviul de faţă a fost pentru noi de-a dreptul revelator şi ne-a reamintit un aspect deosebit de important: fotografia presupune foarte mult exerciţiu!

Când aţi început să faceţi fotografie?

Onuţ Danciu: Primisem de la tata un… “Primisem“ – de fapt, nici nu-i corect spus. Corect e: “tata mi-a dat voie să pun mâna pe un aparat românesc”. N-au existat decât două aparate româneşti, făcute de Optica Bucureşti. Destul de simpliste, cu obiectiv fix, timpi de expunere vreo 3-4, câteva diafragme şi punerea la punct a clarităţii era prin peisaj, portret şi… cam atât. Primele fotografii pe care le-am văzut erau făcute de tata. Ulterior, la liceu, s-a întâmplat să particip la un concurs pe faza de inspectorat şcolar. Un concurs pe teme de circulaţie, unde s-a câştigat vestitul Smena 8 de la acea vreme. Vestitul – pentru că împăca şi capra şi varza, destul de mic, dacă voiai să te apuci de fotografie, dar cu opţiuni suficiente pentru atunci. Am câştigat trei pe un loc şi am plătit diferenţa celorlarlţi doi pentru aparat. Aşa a început dragostea pentru fotografie. Nu-i mai puţin adevărat că am făcut şi  bănuţi în armată cu aşa ceva. Că am prins perioada developării în dulap… asta fiind camera obscură, având pe altcineva afară care să îmi spună: Vezi că a trecut timpul. Gata, poţi să schimbi!. Că am avut şansa să fiu aproape de doi oameni extraordinari în Timişoara. Din păcate, ei nu mai sunt, dar le port o cuvioasă amintire. Este vorba de Sandu Dragoş, de la Cineclubul CFR, şi de Bebe Costinaş, de la Cineclub 70. Chiar nu pot să spun că ei m-au învăţat, dar m-au lăsat să fur – un lucru extraordinar. Împreună cu ei am păşit în tainele filmului. Când televiziunea, a cărei asociat eram, n-a mai mers sau se simţea că se va duce, am fost la un pas de a o lua razna. Asta înseamnă iubire! Când te lasă iubita, eşti în stare să faci prostii. Dar iubita aia nu trebuie să fie blondă cu picioarele până în gât, ci poate fi şi o pasiune. Când am început fotografia, am vrut altceva: actorie. Chiar am încercat de multe ori şi cunosc bine lumea actoricească din zonă şi nu numai. Dar, pe vremea aceea aveai nevoie de gură, statură şi figură. Şi atunci, eu figură eram – şi atunci şi acum. Gură aveam – şi atunci şi acum. Statură, nu. Lucru ce s-a reflectat şi a existat un debuşeu în imagine. M-am regăsit ulterior în imagine. Dar, de exemplu, de curând am avut un spectacol la Teatrul Naţional Timişoara. Am jucat, nu am filmat spectacolul. Actoria a venit prea târziu, ca dragostea aia pe care o aştepţi foarte mult şi, când vine, nu te mai interesează. Dacă nu vine când trebuie, e nimic. Nu ştiu dacă pentru mine a venit fotografia când trebuia, dar m-am regăsit în ea şi cred eu că, cei care se apleacă spre aşa ceva, trebuie să facă ori total, ori deloc.

De la teatru şi film la fotografie: este fotograful un actor? Sau este un regizor?

O.D.: Romulus Rusan are o scriere, o carte de eseuri destul de interesantă: La început n-a fost cuvântul. Béla Balázs, critic de origine maghiară stabilit în Franţa, alături de André Bazin, conducea noul val francez: filmul. Şi spunea următoarele: Dacă, în timpul instrucţiei, copilul primeşte noţiuni de cuvânt – “Tata taie lemne.”, “Mama spală.”, “Ana are mere.” – noţiuni muzicale, de mişcare, de desen şi culoare, chiar şi noţiuni de volum… prin jocurile de plastilină nu se vorbeşte deloc despre film. Or, ca să înţelegi un film, trebuie să îi cunoşti semnele, gramatica, limbajul. Filmul este un limbaj specific. Dacă ne uităm acum la un film realizat în urmă cu 50 de ani, ni se pare prăfuit. Asta se întâmplă pentru că şi noi am evoluat în citirea filmică. Dar, dacă filmul este o poveste ce nu poate fi povestită, pentru că nu ai cum să povesteşti Cetăţeanul Kane (1941) sau Forrest Gump (1994), atunci el trebuie văzut! Nu poţi povesti o simfonie. Nu poţi povesti un balet. Nu poţi povesti La Gioconda. Poţi vorbi despre surâsul Giocondei şi autoportretul lui Da Vinci, dar nu îl poţi povesti! Aşa e şi fotografia: o poveste ce nu poate fi povestită. Ea trebuie trăită! Arghezi spunea un lucru extraordinar în vechile dileme din psalmii lui, întrebându-se dacă există omul divin, dacă există Dumnezeu sau nu. Şi spunea aşa: Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!”. Or, fotografia şi filmul trebuie pipăite. Din păcate, sunt adeseori pipăite prin informaţia de pe internet, prin informaţia de tip fast-foodiană. Nu aşa trebuie pipăită o fotografie sau un film, ci într-o sală de expoziţie, într-o sală de cinema, nu acasă, între două telefoane şi o ceartă cu soacra. Cred că fotografia şi filmul şi-au pierdut rolul din cauza informaţiei digitale. La o expoziţie nu pot merge în pijama şi nici cu prohabul deschis. Dar, acasă pot face lucrurile astea. În această formă, nu e niciun fel de respect faţă de marii creatori de film sau de fotografie. Când mergi la o expoziţie trebuie să te pregăteşti. Acolo te întâlneşti cu alţii, vezi ce au şi ei de spus, pentru că fotografia nu se adresează individului, ci grupului. Iată că aşa am ajuns unde cred că ai vrut…

Din punctul dumneavoastră de vedere, cum a evoluat fotografia în România?

O.D.: E complicat de spus, pentru că din câţi cunosc eu, prea puţini s-au aplecat spre istoria fotografiei române. Pot să spun doar atât, că se ştie de Carol Popp de Szathmáry ca fiind primul fotograf român. Carol Popp de Szathmári, în urma unor cercetări şi la jumătate de an după ce guvernul francez a cumpărat patentul şi a divulgat secretele daghereotipiei, intuind ce putere va avea fotografia, imaginea în viitor, apare cu un daghereotip în România. După unii istorici, este considerat ca fiind primul fotoreporter de război, el înregistrând imagini din Războiul Crimeii. Dar, a avut cam aceeaşi şansă pe care au avut-o Traian Vuia, Aurel Vlaicu, când alţi fraţi constructori de biciclete au ajuns părinţii zborului şi nu cei care, totuşi, au zburat prin forţe proprii, aici sau la Paris. Fotografia a însoţit momentele vieţii. Să nu uităm că ea a apărut la jumătatea secolului trecut, deci n-are 200 de ani de la apariţie. Putem vorbi despre fotografie ca despre ceva de început. Nu se poate compara cu muzica, cu picturile rupestre sau cu scrierile de acum 6000 de ani. A apărut ca o formă facilă şi destul de accesibilă băneşte, prin imortalizarea imaginilor unor alte pături sociale decât cele care-şi permiteau pictura murală. Era vremea ca arborele genealogic să apară undeva aranjat în pictura murală sau în pictura directă, pe pânza marilor familii regale. Pictura necesita foarte multă muncă, foarte mult timp şi avea un preţ pe care nu şi-l permitea oricine. Fotografia a apărut şi în momentul în care în pictură era un curent puternic de imitare a naturii. Pictorii au şi zis: Aoleu, pictura va pica, pentru că a apărut fotografia, care imită natura mult mai bine decât noi, pictorii, şi, ca atare, n-o să mai avem de lucru. Ba da! Iată că au de lucru şi să nu uităm că unul din marile curente ale picturii a fost găzduit într-un atelier al unui fotograf. Aşa a apărut un curent al pictorilor refuzaţi la saloanele naţionale de la Paris, aşa a apărut impresionismul – ca o reacţie la ceea ce fotografia făcea mult mai bine decât cei de până atunci. Or, fotografia, la fel ca lumânarea, ne însoţeste de la primul plânset, până la duhul final. Găsim în majoritatea familiilor pruncul gol puşcă. Îl găsim, după aceea, în apogeul familiei, împerecherea – nunta. Şi-l mai întâlnim şi cu lumânarea la cap. Deci, fotografia însoţeşte. Fotografia e şi comandă, dar e şi respingere. Comanda Hai, fotografiază-mă!, până la cancanismele cotidiene… până la zăvoianisme sau columbismele de senzaţie! Deci, o dată e solicitată şi a doua oară este respinsă: Sunt într-o situaţie în care nu vreau!. Dar cine te pune să te manifeşti? Stai acasă, în pielea goală. E treaba ta! Ai ieşit pe stradă în ţinuta asta?! Eu, dacă sunt într-adevăr un cronicar al timpului meu, am datoria (nu posibilitatea!) de a imortaliza, de a transmite şi altora ceea ce am văzut eu. Fotograful este un cronicar al timpului său! Se mai spune: Te iubesc precum lumina ochilor!. Dacă lumina este iubirea ochilor, atunci fotografia ce este? Memoria ochilor! Bineînţeles că, fiind considerată artă, are tendinţele artei. Şi aici există zone de avangardă, de retro, cum, bineînţeles, există şi acea fotografie care se apropie foarte mult de ceea ce spuneam mai devreme, de telenovelistică: fotografie dulceagă, fotografie kitsch. Referitor la România: ce cred eu că lipseşte fotografiei actuale? Lipseşte o afirmare clară, în special afară. Cred că ar trebui spart bulgărele ăsta – este un bulgăre de zăpadă, nu un conglomerat de granit! Spartă gaşca de like-uri! Foarte periculoasă!

De ce spuneţi asta?

O.D.: Păi e foarte simplu: în spatele unui ID se poate ascunde oricine. Şi nu toţi care apreciază o anumită lucrare cunosc măcar un ABC al unei fotografii corecte. Ei încă n-au ajuns la “Tata taie lemne.”, dar apreciază “Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…”. Nu este posibil! Lumea digitală este de vină aici. În acelaşi timp, este extraordinar, noi ne aflăm într-un sat universal si este bine că e aşa. Accesez orice pe Google şi văd, aflu, mă interesez. Dar nu întotdeauna îmi pun întrebările: Informaţia care ajunge la mine, este corectă? Este redactată pertinent? Sau suntem în situaţia muzicianului urechist? În fotografie trebuie să faci mult exerciţiu. În fotografie trebuie să descoperi. La un moment dat, pe când profesorul Cornea mi-era coleg la şcoală, văzând câte le spun elevilor, m-a tras deoparte şi mi-a zis: Măi, de ce le spui atâtea?. Eu, tânăr fiind, i-am răspuns: Domnule profesor, cum să nu le spun? Cum să nu le spun?! Că numai prostii fac!. La care el mi-a dat replica: Lasă-i să cadă de pe bicicletă. Lasa-i să se rotească singuri. Degeaba le spui tu cum să conducă acea bicicletă. Până nu cad, nu rezolvă! De fapt, cam aşa stau lucrurile şi în celelalte arte, nu doar în fotografie. Spuneam că fotografia ne însoţeşte de la naştere până la moarte, fiind comandată şi respinsă, în acelaşi timp: vreau/ nu vreau să apar în imagine. Nu vreau pentru că se dă o situaţie care nu aş vrea să devină publică: o relaţie, o ipostază care mă dezavantajează. Dar, oare noi ştim ce ne avantajează şi ce nu? Fiecare dintre noi trăim cu imaginea din oglindă, dar aia nu este imaginea noastră. Imaginea noastră este atunci când ne manifestăm fără să ne controlăm. În acel moment, fotograful este dator: de la săritura în gol (vestita fotografie de la 9/11 şi acea resemnare a celui care îşi trăieşte ultimele secunde) până la fotoreporterul de război – asta înseamnă fotografie cu adevărat.

Care gen de fotografie credeţi dumneavoastră că este cel mai complex?

O.D.: Păi, haideţi să ne gândim care e subiectul. Dacă subiectul este ghiocelul – e un fel de fotografie. Dacă subiectul este noroiul de afară sau, dimpotrivă, albul miresei naturii – e altfel de fotografie. Dacă subiectul este omul – acolo e problema! Eu cred că cel mai greu este să lucrezi cu omul. De fapt, cel mai apropiat sunt de (fotografia de) portret. Omul este în lumea lui. Avem cinci degete la o mână, dar nu sunt toate la fel. De ce credeţi că avem nevoie de amprente? Pentru că nu există două identice. Dar există şi amprenta comportamentală. Cred ca fiecare dintre noi am fost într-o zonă în care, stiu eu, am văzut că ar fi cineva, însă nu l-am identificat. După mers am spus că e Popescu, după gest, e Ionescu. Omul este un univers, superbul animal… Dacă impresionismul a apărut într-un atelier al unui fotograf, ca o replică a acelor lucrări plastice ce conveneau unei anume părţi sociale, iată că acum fotografia s-ar întoarce spre un uşor impresionism. Am terminat cu o redare totală a fidelităţii, cu o redare optică extraordinar de scumpă. Dar, bun, ce e înăuntru? ai întreba. Dacă eu dau tot ce e înăuntru, nu mai e nud, e porno. Dă-mi un nud frumos, nu porno! – e exact situaţia tânărului care îşi holbează ochii printr-o rochie transparentă, încercând să intuiască corpul şi, dacă ar fi fără rochia respectivă, în mulţime, alături de altele, nici nu s-ar observa, n-ar mai interesa. Fotografia, la fel ca şi celelalte arte, trebuie să sugereze, să îl lase pe receptor să completeze. E tehnica aia foarte simplă. Când prezinţi o lucrare, trebuie să iei în considerare următoarele: 1. Ce vreau să spun cu asta? 2. Cui mă adresez? 3. Cum mă adresez? 4. Cu ce realizez? 5. Cu ce va rămâne cel căruia m-am adresat? Dacă rezolv treburile astea, înseamnă că am putut să spun ceva. Dacă n-am ce spune, stau acasă.

După experienţa acumulată în toţi aceşti ani, dacă aţi avea posibilitatea să vă întoarceţi în timp, aţi schimba ceva?

O.D.: Nu pot să schimb nimic… Poate că ar fi trebuit să mă apropii mai mult de imagine, dacă aş fi avut mai mult timp. Tot asta aş face. Sunt tânăr prin elevii mei. Mă consider tânăr. Trăim atâta vreme cât trăieşte copilul din noi. În momentul în care copilul din noi a murit, noi putem trăi fizic, dar suntem nişte legume. Iar pe ei, copiii mei (chiar aşa le spun), nu-i consider elevi, nu-i consider studenţi. Îi consider de multe ori “copii cu copii” sau “aproape de a fi socri mari”. Mă ţin tânăr, vin cu idei, vin din multe domenii diferite. Am de la studenţi de specialitate la arhitecţi, medici sau antropologi. O parte din foştii elevi mai sunt pe la televiziuni sau prin presă. Şi dacă ar fi să mă întorc, tot asta aş face. Îmi pare rău că nu mai am timp să fac mai mult.

Care sunt cele mai frecvente întrebări de la cursul dumneavoastră?

O.D.: Bine, acum nu are rost să vorbesc despre întrebările tâmpite, ca de exemplu: “Până unde bate bliţul ăsta?”. Până la infinit, nu-i niciun fel de problemă! De ce vin la mine o parte din cursanţi? Îi pun să facă, mai nou, o scrisoare de intenţie. Dă foarte bine alături de un portofoliu. Îmi dau seama, după cum paginează scrisoarea de intentie, pe unde se află. La urma urmei, există o disciplină care se numeşte grafologie… Unii vin pentru a obţine ulterior un atestat şi pentru a începe o afacere. Alţii vin pentru că aşa e trendul. O parte, destul de mică, vin pentru că într-adevăr iubesc. După primele luni încep să se cearnă. E o sită cu ochii mai mari, apoi una cu ochii mai mici. Mulţi consideră că este şi vina workshop-urilor de toate felurile. Domnule profesor, dar de ce doi ani (durează cursul)?. Pentru că n-am condiţia alergătorului. Dar, cu eforturi mai mari sau mai mici, alergăm în acelaşi timp. De exemplu, în 30 de secunde, cu toţii parcurgem 100 metri. Când ajung să parcug acei 100 metri în 15 secunde, văd dintr-odată ce efort înseamnă chiar şi o zecime de secundă. Asta se face prin multă transpiraţie! Edison spunea că geniul constă în 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie. Apare, totuşi, o problemă generală: alergatul după undiţă sau lăudatul cu undiţa şi mulineta, nu cu peştele prins…

Ce le-aţi transmite tinerilor fotografi?

O.D.: Să iubească! Dacă iubesc ceea ce fac, iubirea aia va da ceva înapoi. Dar, dacă nu iubesc ceea ce fac, să nu considere aparatul ca o prelungire a potenţei. Este situaţia cocalarilor cu maşini – există şi cocalari fotografici! Să citească şi să nu mintă în fotografie…

Credit foto: Iosif Fekete-Muller